Capodoperă a literaturii-document interbelice şi una dintre cele mai tulburătoare şi mai limpezitoare panorame ale vieţii politice şi artistice din România primei jumătăţi a secolului XX, Jurnalul lui Mihail Sebastian — obligat de vânturi istorice neprielnice sau de explicabile prudenţe să aştepte, vreme de cincizeci de ani, momentul primei sale apariţii publice — şi-a câştigat cu prisosinţă locul printre cărţile fundamentale ale literaturii române. Publicarea sa a fost, aici şi aiurea, o adevărată cumpănă separatoare de credinţe şi convingeri. Sebastian îşi începe jurnalul sub semnul revelaţiei apăsătoare a alterităţii sale, care îl proiectează într-o realitate pe care crezuse că o stăpâneşte. Se declanşează, la el, o amplă criză sufletească şi de conştiinţă, iar consemnările — de-a lungul a zece ani — ale de-acum însinguratului diarist stau mărturie a acestor tulburări lăuntrice, ca şi a furtunilor ce bântuiau, în epocă, viaţa politică a ţării şi a întregii Europe. Asemenea Jurnalului lui Jeni Acterian, Jurnalul lui Mihail Sebastian este o „capodoperă a litera¬turii experienţei“ care nu a lăsat — şi nu va lăsa — indiferent pe absolut nici un cititor. O carte de căpătâi pentru momente de cumpănă, o operă care se citeşte şi, mai cu seamă, se reciteşte. „Cartea aceasta merită să stea pe acelaşi raft cu Jurnalul Annei Frank şi să-şi găsească la fel de mulţi cititori.“ (Philip ROTH) „O capodoperă plină de umanitate.“ (Paul BAILEY, Times Literary Supplement) „O carte sclipitoare şi obsedantă.“ (BBC History) „Cutremurător, iscoditor şi tăios, Jurnalul lui Sebastian este mai mult decât o scriere esenţială pe tema războiului şi a Holocaustului: e un câştig pentru patrimoniul întregii omeniri.“ (Literary Review) Fotografia de pe copertă: Colecţia Costică Acsinte, proiect iniţiat de Atelierele Albe şi Muzeul Judeţean Ialomiţa
Capodoperă a literaturii-document interbelice şi una dintre cele mai tulburătoare şi mai limpezitoare panorame ale vieţii politice şi artistice din România primei jumătăţi a secolului XX, Jurnalul lui Mihail Sebastian — obligat ...
„În primăvara anului 1918, România e prăbuşită. Pacea separată, pe care fusese nevoită să o accepte în urma defecţiunii ruseşti, a mutilat-o teritorial, înrobind-o totodată economic şi anulându-i independenţa politică. Cine ar fi putut să întrevadă răsturnarea care avea să se petreacă pe frontul de Vest în partea a doua a anului? La doi paşi de ceea ce ar fi putut fi pentru ea victoria definitivă, Germania cedează şi pierde complet partida. România înfrântă, aproape nimicită, se află acum în tabăra învingătorilor. Austro-Ungaria dispare de pe harta Europei. Bucovina şi Transilvania se unesc, la rândul lor, cu ţara. Din ideal, România Mare devine realitate. Înfrângerea Puterilor Centrale o propulsează din nou pe regină în prim-plan. Istoria i-a dat dreptate! Tot mai multe voci o aclamă, numind-o «împărăteasa tuturor românilor». La 1 decembrie 1918 îşi va face intrarea triumfală în Bucureşti, călare şi în uniformă militară... A rămas în istorie, la loc de frunte, printre marii făuritori ai României Mari.“ (Lucian BOIA) „Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toată a fost o muncă binecuvântată, m-a adus foarte aproape de inima poporului meu, m-a adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie. Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie... Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte şi a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească şi el pe ea. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima şi cu tot sufletul. Cred că, dacă va citi cineva vreodată însemnările pe care le-am făcut zi după zi, îşi va da seama că fiecare cuvânt pe care-l scriu izvorăşte din adevăr.“
„În primăvara anului 1918, România e prăbuşită.
„La 13 august 1916 am intrat în război, la 31 decembrie 1918 România ia loc la masa Conferinţei de Pace. Ce s-a petrecut în acest răstimp este rodul celor ce am scris aici.“ Aceasta este ultima însemnare din impresionantul jurnal pe care fostul deputat Vasile Th. Cancicov îl ţine, cu conştiinciozitate şi perseverenţă, timp de 870 de zile. Este perioada în care şi el trece, alături de concetăţenii săi, prin toate stările provocate de intrarea ţării în prima conflagraţie mondială: entuziasm, agonie şi extaz. Idealuri spulberate, privarea de libertate, nesiguranţa zilei de mâine, ravagiile politicianismului, povara ocupaţiei străine, regăsirea neaşteptată a speranţei. Sunt stări pe care avocatul Cancicov le sintetizează într-o însemnare aşternută pe hârtie la doar câteva zile după Adunarea de la Alba Iulia: „Ce film de cinematograf am trăit în aceşti doi ani de zile! Cu câte lacrimi amare am asistat la desfăşurarea lui, cu ce frecături de nervi, cu ce deznădejde uneori, cu ce nădejde înspre sfârşit! Numai doi ani, zicem azi; o eternitate, credeam atunci. Doi ani, din ruină şi cenuşă – România Mare! Şi ce mărire nevisată şi nebănuită!“ Deseori citate, însă niciodată reeditate, Impresiunile şi părerile personale ale lui Vasile Th. Cancicov au reprezentat, până astăzi, mai degrabă o raritate bibliografică. Spre deosebire de alte însemnări asemănătoare, acestea au reuşit să treacă testul timpului. Nu doar prin dimensiunile sale impresionante, ci mai ales prin calitatea informaţiilor conţinute, jurnalul lui Cancicov ne dezvăluie felul în care a luat naştere România Mare. Totul este relatat cu francheţe, fără cosmetizări, cu adevăruri dureroase şi rostite până la capăt. (Daniel CAIN) Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul al doilea va cuprinde însemnările din august 1917 până în decembrie 1918.
Ce s-a petrecut în acest răstimp este rodul celor ce am scris aici.“ Aceasta este ultima însemnare din impresionantul jurnal pe care fostul deputat Vasile Th. Cancicov îl ţine, cu conştiinciozitate şi perseverenţă, timp de 870 de ...
„Opera lui Milescu nu este numai ziarul plin de peripetii al unei ambasade trimise in misiune diplomatica in China ci este in acelasi timp o carte moderna de explorare stiintifica a unor tinuturi pana atunci putin cunoscute europenilor. Calatorind pe drumuri necunoscute printre popoare si rase diferite vaslind pe rauri pe care nu mai vaslise nici un european pana la el curiozitatea vesnic treaza a acestui moldovean din secolul al XVII-lea se opreste asupra configuratiei solului descrie in amanunt raurile pe care le strabate noteaza aspectul particular al muntilor face masuratori topografice. Dar pe Milescu nu-l intereseaza numai aspectul geografic al tinuturilor ci si cel etnografic. Privirea lui iscoditoare cauta sa prinda si viata specific omeneasca pe care o traiesc populatiile asa de variate ca infatisare pe acele indepartate meleaguri: ocupatia armele manifestarile religioase superstitiile. Opera aceasta i-a castigat pe drept lui Milescu un renume european.“ – N. Cartojan „Nicolae Milescu Spatarul si-a scris lucrarile in timpul calatoriei sale cu multe popasuri intre 3 mai 1675 plecarea din Tobolsk si 5 ianuarie 1678 intoarcerea la Moscova. Primele doua cele care cuprindeau insemnarile asupra drumului prin Siberia si raportul oficial asupra misiunii sale diplomatice adica Jurnalul de calatorie in China au fost predate indata dupa sosirea la Moscova aceasta fiind obligatia de serviciu. Descrierea Chinei a fost predata mai tarziu dupa ce a revazut-o ea a contribuit mult la reabilitarea Spatarului cazut in dizgratia noii stapaniri a statului rus dupa moartea tarului Aleksei Mihailovici si odata cu caderea de la putere a sustinatorului sau Artemon Matveev. Asa se explica si de ce Jurnalul de calatorie... a fost cunoscut multa vreme doar indirect in schimb Descrierea Chinei a circulat in numeroase copii manucrise rusesti si grecesti inca din secolul al XVII-lea deoarece calatoria si lucrarile Spatarului au starnit nu numai interesul politico-economic al statelor europene ci si interesul stiintific al multor oameni de cultura ai timpului... Astfel cele trei lucrari ale lui Nicolae Milescu Spatarul - printre cele mai insemnate din intreaga lui activitate carturareasca - desi nu au fost scrise in romaneste sunt opera unui invatat roman care prin bogatia de informatii inedite asupra Siberiei si Chinei prin seriozitatea stiintifica si prin frumusetea expunerii il asaza printre marile figuri ale culturii universale din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea.“ – Istoria literaturii romane vol. II Editura Academiei Romane Bucuresti 1964 p. 469.
„Opera lui Milescu nu este numai ziarul plin de peripetii al unei ambasade trimise in misiune diplomatica in China ci este in acelasi timp o carte moderna de explorare stiintifica a unor tinuturi pana atunci putin cunoscute europenilor.
